Cadrul structurează interacțiunile riscului sistemic pe trei dimensiuni independente: mecanism, topologie și temporalitate. Combinarea lor ajută la explicarea motivului pentru care același tip de interacțiune poate rămâne local într-un sistem, dar poate genera cascade într-altul.
Cadrul leagă perturbarea la nivel de sistem de vulnerabilitatea sistemică: structurile de interacțiune explică modul de propagare a eșecurilor, iar structurile vulnerabilității explică predispoziția unor sisteme de a amplifica sau reține aceste eșecuri.
Cele trei dimensiuni
Riscul sistemic este înțeles ca o proprietate emergentă a sistemelor interconectate — apare atunci când perturbările declanșatoare activează vulnerabilitățile preexistente prin structuri de interacțiune permisive pentru cascade. Acest lucru explică motivul pentru care hazardurile de magnitudine moderată pot declanșa impacturi disproporționate și de ce astfel de evenimente prezintă distribuții ale pierderilor cu coadă grea, stimulate de procese de feedback induse de interacțiuni.
Cadrul sintetizează două perspective analitice complementare care rămân în mare măsură deconectate în literatură. Prima abordează riscul sistemic ca perturbare la nivelul întregului sistem, rezultată din interacțiuni în cascadă, compuse și trans-sistemice. A doua îl formulează prin prisma vulnerabilității sistemice — un nucleu persistent de vulnerabilitate modelat de procese socio-economice, instituționale, culturale și de guvernanță pe termen lung.